Câte zile mai târziu, pe înserate... aproape noapte. Tânăra tocmai se întorcea din oraş. Obosită, după o zi ce încă o apăsa pe umeri, trece agale pragul apartamentului ei. Îşi scoate cu greu încălţările, şi se uită în oglindă. Zâmbeşte copilăreşte şi scoate limba... Îşi pune pardesiul în cuier şi se îndreaptă către bucătărie... Aruncă o privire în frigider, dar se răzgândeşte şi-l închide. Se duce în sufragerie. Aprinde lumina şi caută telecomanda. Se aşează în fotoliu şi se ghemuieşte, pana ce ajunge să-şi ia genunchii în braţe... Când să deschidă televizorul, se opreşte! Era o linişte apăsătoare în cameră... Fiecare colţişor îi amintea de el. Atunci mâna începu să i alunece de pe picioare, pana ce ajung lipite de fotoliu... Tot trupul parcă îi amorţea. "Mi-amintesc când stăteam amâdoi în fotoliul ăsta. Ce înghesuiţi mai eram!", îşi spuse ea în gând. Atunci, ca şi cum ciupită, iese din transă. Oftă, în amintirea acelor vremuri şi deschise televizorul... Trecu peste toate posturile pe rând însă niciunul nu-i spunea nimic. Îl lăsă pe un post oarecare, numai pentru ca sunetul televizorului să umple apartamentul gol.

- Parcă am văzut ceva dulce în frigider, totuşi! Să nu se strice.

Zâmbind, sare din fotoliu, şi se indreaptă către frigider. Scoate îngheţata din congelator, şi o linguriţă din sertar... Cu fiecare linguriţă de îngheţată parcă se mai trezea puţin.

- E la fel de dulce ca şi buzele lui când ne trezeam dimineaţa să vedem răsăritul de Soare şi afară era frig ...

Atunci se lăsă pradă dorului de el. Chipul i se lăsă în jos, ochii vedeau doar chipul lui, trupul îi simţea răsuflarea lui...

- Poate un duş îmi va face bine!

Lasă îngheţata cu linguriţa în caserolă şi îşi scoate încet cămaşa de pe ea.... O lasă pe scaunul de pe care tocmai se ridicase. Pe hol ajunsă, îşi scoate pantalonii şi îi aruncă în urma ei... Aproape goală ajunge în baie, lasând în urma ei toate hainele... întocmai cum făcea când el venea târziu, şi ea îl aştepta.

- Ce mult îi mai plăcea să mă caute! Ce mult îmi plăcea să fiu găsită...

Potriveşte apa şi se bagă sub duş... Încet, începe să-şi mângâie gâtul... mâinile... şi ajunge să se ţină în braţe.

- Mi-e dor...

Atunci se rezemă cu mâinile pe peretele de sub capul de duş, şi lăsă apa să-i ude părul... lacrimile i se pierd printre picăturile de apă.

- Mi-e dor să mă alinţi... să mă ţii în braţe... Mi-e dor să-ţi aud inima bătând!

Brusc, ridică fruntea şi lăsă apa să-i spele lacrimile. După încă 5 minute, iese de la dus şi îşi ia un prosop pe ea... Se uita în oglindă şi-şi zâmbeşte provocator.

- Ce frumoasă eşti!

Îşi usucă părul şi sună prietenele.

- Ieşim în seara asta? ...

Orele trec precum secundele şi noaptea se face zi... Tânăra se trezeşte în patul ei, cu perna la picioare şi cu plapuma pe jumătate jos.

- Ce bine am dormit...

Se întinde... ca şi cum ar vrea să strângă tot patul în braţe... Încă în pijamale, se ridică din pat şi se duce la fereastră, pe care o deschide larg. Scoate capul pe geam şi stă minute în şir doar privind... Era dimineaţă şi Soarele abia apăruse. Păsările abia începeau să se trezească...

- Ce zi frumoasă o să fie azi. În cât e astăzi? Parcă am un calendar pe undeva in bucătărie.

Se duce in bucătărie şi vede calendarul pe perete. Trece încet cu mâna peste fiecare luna, peste fiecare săptămână, şi aproape că îşi amintea ce a făcut în fiecare zi peste care trecea cu mâna... mai ales zilele pierdute cu el ... Ajunge în cele din urmă şi la ziua de azi.

- Aproape e gata şi vara asta. Ce-ar fi să fac o vizită bunicilor. Ştiu că mă băteau la cap părinţii să mă duc.

Zis şi făcut. Caută haine şi o valiză... sună la bunici să îi avertizeze că le vine nepoţica, se urca în maşină şi pleacă la drum. Două,trei ore pe drumurile patriei şi ajunge la destinaţie. Nici nu apucă să se dea jos din maşină că bunicii o şi încercuiseră.

- Draga mea, de când nu te-am mai văzut. Eu şi bunicul chiar ne gândeam la tine acu două zile. Vino să te strâng în braţe... Ce mare te-ai făcut, mai să nu te recunosc.

- Nu eu m-am făcut mare bunico, matale te-ai făcut mai mică.

Zâmbind, o ia în braţe pe bunica ce o crescuse când era mică. Bunicul o privea cu o lacrimă în colţul ochiului, aşteptându-şi parcă rândul de a-şi lua nepoata în braţe.

- Bunicule, nu vrei să mă iei în braţe? Nu te bucuri să-ţi vezi nepoţica?... răspunse tânăra punând un botic dulce de copil răsfăţat.

- Te-ai făcut frumoasă. Nu mai eşti o nepoţică. Vino la moşu să te strângă în braţe...

- Mi-a fost dor de tine bunicule...

- Şi mie mi-a fost dor de tine. Chiar era prea linişte în sat fără tine.

- Mi-a fost dor de amândoi.

Mai stau 2-3 minute privindu-se, uimiţi parcă de cum trecuse timpul peste ei, şi de urmele lăsate de acesta pe chipurile lor şi pe inimile lor. Tânăra tresare amintidu-şi că totuşi are bagaje de luat din maşină. Se duce şi ia valiza din portbagaj şi închide maşina. Toţi trei intră în curte şi apoi în casă, pentru a-i arăta camera în care va sta. Îşi aranjează totul şi apoi se pun să pregatească o masă copioasă, demnă de o regină. Soarele priveşte curios desfăşurarea evenimentelor, însă luna parcă îl împinge de la spate să-i lase locul, sa vadă şi ea ce se întâmpla. Albastrul cerului pare să se scurgă şi lăsa locul negrului de sub el. Stelele încep timid să-şi facă apariţia... Bunicul şi fata stăteau pe treptele casei...

- Mereu am iubit cerul de aici bunicule.

- E frumos, dar recunosc că nu l-am mai privit de mult. Mă duc înăuntru să o ajut pe bunica să strângă masa.

- Vin şi eu?

- Nu, stai aici. Om fi noi bătrâni, dar ne descurcăm.

Tânăra rămâne singură pe prispa casei, şi priveşte în sus... Se lăsă cuprinsă de amintiri şi gânduri.

- Nici aici nu pot scăpa de tine.

Amintirea lui o macină şi aici. Poate că totuşi timpul o va ajuta. Mâine e o noua zi şi are multe de făcut. Nemaiputând aştepta,trce prin bucătărie să îşi sarute de noapte bună bunicii. Apoi, se duse în camera ei şi se băgă sub cearşafuri. Un miros dulce de la florile din faţa casei îi umplu camera, miros ce o hipnotiza şi o adormea. Cu ochii închişi, pe jumătate adormită, şopteşte cât numai ea să audă mă bucur că am venit aici. De mâine simt că ceva se va schimba.

Timpul trece şi Soarele începe să-şi facă simţită prezenţa, razele acestuia strecurându-se printre perdelele trase. Pe geamul deschis intra încet un parfum de flori, un parfum al unui nou început. Caldura Soarelui acoperă chipul fetei, şi reuseşte să o trezească. Face ochii mari şi se întinde. Apoi se ridică din pat şi-şi continuă ritualul de dimineaţă. Deodată, vocea bunicii tulbură calmul din casă:

- Haide fata mamii că masa e gata.

- Vin bunico imediat...

Bunica pregatise mâncărurile care ştia că-i plac fetei. Masa era încărcată şi la vederea ei, fata parcă se trezise cu adevărat. Un zâmbet discret aparu pe colţul gurii acesteia, un zambet ce parcă anunţa o zi interesantă, o zi frumoasă.

- Bunico, nu trebuia să faci aşa de multe.

- Păi trebuie să-mi răsfăţ prinţesa, nu?

- Trebuia totuşi să-mi zici că te ajutam.

- Am vrut să te trezesc, dar când am intrat la tine şi am văzut ce frumoasă şi liniştită eşti când dormi, nu am putut să te deranjez. Mănâncă acuma că se răceşte.

- Poftă bună. Mănâncă şi bunicu?

- E plecat la gradina din sat. Putin mai tarziu o sa ma duc si eu la el, si ma gandeam ca vrei sa vii cu noi, sa iti amintesti de campiile si potecile pe care fugeai cand erai mica. Sa vezi ce s-a mai schimbat prin sat. Sa mai iesi si tu din casa.

- Vin, dar numai daca ma lasi sa va ajut.

Bunica zambi vazand ca tanara se schimba peste noapte, ca acum ochii ei sclipeau ca in copilarie, ca in vocea ei se simtea dorinta de a se juca din nou. Bunica isi face de treaba prin curte in timp ce tanara serveste masa. Amandoua isi termina treburile si se indreapta spre gradina din capatul celalalt al satului, unde era batranul. Pe drum fata vede case care chiar si dupa atatia ani, era la fel. Aceleasi culori in tot satul, aceleasi fete sculptate de timp la oameni, aceleasi sunete de animale in fundal. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu era iesit din comun. Doar timpul era altul. Mergand si intrebandu-si bunica de vechii ei prieteni, fata afla cu ei fie sunt plecati la orase, fie in strainatate. Doar unul era in sat ramas, unul si cel mai important in acelasi timp. Era un tanar cu care fata a descoperit intregul sat si padurile si campiile din jur. Un tanar langa care fata se simtea fericita si protejata.

- Si unde e bunico acuma? , intreba fata cu o oarecare sfiala in voce.

- E tot la casa parintilor. De cand tatal lui a murit, e singurul sprijin al mamei lui. Acum e invatator la scoala din sat.

Tanara isi propune sa treaca sa-l vada maine. Stia unde e casa lui, caci fusese de multe ori acolo, si drumul nu-i era strain.

- Daca vrei, poti trece azi mai pe seara. E mereu acasa seara.

- Cred ca asa voi face bunico. Chiar sunt curios daca s-a schimbat.

- A crescut acum. Un om bun la suflet. O sa vezi tu cand o sa-l vezi.

Fata parea sa f ie emotionata la gandul ca-l va revedea. Isi ia bunica de mana si grabeste pasul, parca dorindu-si sa treaca mai repede timpul. In cele din urma ajung la gradina. Bunicul fetei era deja cu munca pe jumatate gata.

- Ai adus-o pe pe fata aici. Mai tii minte cand te duceam in spate pana sus acolo pe deal?

- Da bunicule. Si mai tin minte ca era si marul de acolo copc, si le culeageam cu mana mea. Hai ca vreau sa va ajut sa terminam mai repede.

- Dar ce-i cu atata graba? , intreba uimit, si totusi zambind, bunicul.

- Pai bunicule, am o intalnire cu cineva mai pe seara. Numai ca el nu stie ca nimic.

Bunicul zambi de sub barba lui alba, si fata il lua de mana si cei trei si-au continuat drumul spre casa. Nici nu intrara bine pe poarta ca fata si iesi indreptandu-se spre locul unde stia ea ca e casa vechiului ei prieten.

- Mi-amintesc cand m-am intrecut cu el; cine se urma mai repede in varful copacului asta. A crescut insa copacul de atunci. Si uite poteca care duce spre rau. Acolo am invatat sa prind peste cu mana.

Tanara priveste in sus si pune mainile amandoua la spate. Pe chipul ei se contureaza un zambet de copil rasfatat. In ochii ei se citeste emotia pe care o avea cand era mica, inainte de o mare aventura. Gandul ei zboara la copilaria ei, la fericirea de a fi a nimanui, la dorinta de a descoperi si a cerceta, la bucuria de a trai.

- Ce vremuri. Ce frumos a fost. Ma gandesc daca isi va aminti de mine. Banuiesc ca nici nu stie cum ma mai cheama.

Casa tanarului incepea sa apara. Ajunge in fata portii si se opreste. Trupul ei ar vrea sa intre, dar inima parca nu o lasa. In mintea ei se incinge o lupta: „Sa intru? Sa nu intru? Si daca nu ma mai stie? Si daca nu ma va recunoaste?”. Intrebarile sunt multe si raspunsurile foarte putine. Isi ia inima in dinti si apasa pe clanta. Cand sa intre pe poarta, simte o mana pe umar.

- Ai mai invatat sa te urci in copaci? Ca tin minte ca pe vremuri trebuia sa te ajut mult, nu gluma. Si acum esti mai grea decat atunci.

- Sa stii ca nu sunt grea. Si de urcat in copaci nu ma mai urc. Dar sa stii ca mi-a fost dor de tine.

Fata se intoarce si zareste ochii tanarului. Zambetul ei parea de necontenit. Se putea citi si fericirea pe chipul baiatului. Tanara sari in bratele lui si se lasa cu toata greutatea trupului ei, in tocmai ca pe vremuri.

- Totusi, cred ca te-ai mai ingrasat putin.

- Ha ha... Mi-a fost dor de tine, si tu nu zici nimic?

- Te-ai facut mai frumoasa. Si sa stii ca si mie mi-a fost dor de tine. Dar de ce vorbim aici, hai inauntru. Abia astept sa-mi povestesti despre ce ai mai facut.

- Numai daca ma servesti cu ceva bun.

- Normal, raspunse tanarul razand. Aproape ca uitasem ce mult iti plac prajiturile mamei.

Cei doi intrara in curte razand si vorbind. Poarta ramane deschisa, insa in urma lor vantul o inchide incet, parca nevrand sa deranjeze conversatia tinerilor. Cerul isi pierde din culoare, si incepe sa-si faca aparitia intunericul. Conversatia celor doi se intinde in noapte. Peste sat se asterne o perdea de tacere. Animalele sunt la locul lor, oamenii la casele lor. Liniste si intuneric. Doar atat se regasesc pe strazile satului. Numai rasetele celor doi se pot auzi doar de cei ce trec prin fata casei baiatului. Sunt zambete de copii mici, zambete ce satul nu le mai auzise de ani de zile, sunt zambete ce ar sterge lacrimile oricui.

- Ce tarziu s-a facut, trebuie sa plec.

- Te insotesc, nu te las sa pleci singura la ora asta.

- Stai linistita. Doar sti bine ca te bateam la lupte mereu.

- De fapt, eu te lasam sa castigi.

- Minti. Daca vrei, poti sa ma conduci pana la poarta.

- Bine. Dar cu o conditie. Maine mergi cu mine sa-ti arat ceva frumos in padure.

- Bine. Promit. Hai, mergi sa ma insotesti?

- Imediat domnisoara.

Tanara zambeste si tanarul galant o insoteste pana la poarta. Cei doi isi iau la revedere si-si promit sa se revada maine. Tanarul ramane in poarta si priveste cum imaginea fetei se pierde intre lumina becurilor si intuneric noptii, si cum imaginea ei se scurge incet in timp ce tanara coboara spre casa bunicilor ei.

- Pe maine atunci, sopteste tanarul cat numai el sa auda.

- Abia astept sa te revad, raspun de tanara in gandul ei...