Ceasul arată 12.00. Într-un pat dintr-un apartament al unui bloc oarecare, o tânăra încă moţăia sub cearşafurile de catifea. Înainte să deschidă ochii, în mintea ei apăru visul ce l-a avut azi noapte. „ Oare azi va fi mai frumos decât in visul meu? Parcă aş vrea să-l mai continui putin... ”. Cerul era senin şi de un albastru aproape ireal. Doar luna se vedea, inchisă de Soare într-o colivie albastră; noaptea regină, ziua o simplă pată albă pe albastrul infinit.

Tânara îşi aruncă faţa în pernă, refuzând parcă lumea de afară, însă atunci aude telefonul sunând. Fără să întoarcă capul sau să se ridice din pat, caută telefonul în jurul ei cu mâna. Îl găseşte într-un târziu. Răspunde, şi imediat ochii i se deschid larg şi încep să lucească la auzul vocii unui bărbat.

- Bună. Te-ai trezit?

- Aproape. Dar n-ar mai fi fost nevoie dacă erai şi tu langa mine, iubitule.

- Ştii doar că nu am putut. Sper că n-ai uitat că avem ceva important de discutat. Nu ai uitat, nu?

- Păi ... tânara caută în mintea ei, şi în cele din urmă constată că uitase ... Cum să uit. Voi fi acolo la 18.00!

- Era 19.00. În Parc, da?

- Da, 19.00. Vroiam să zic că plec la 18.00 de acasă. Bine, în Parc. Să fii acolo. Mi-e dor de tine... Nu te-am mai văzut de atâta timp.

- Voi fi acolo. Ne vedem mai târziu. Pe curând!

- Papa... Puuuup dul....

Tânara nu apucă să termine pupicul şi convorbirea se întrerupe. În gandul ei se naşte nesiguranţă, şi în stomacul ei se face un mic gol. „ Oare de ce mă simt atât de ciudat? Ceva totuşi e în neregulă... Poate doar am dormit prost ”. Sare din pat şi se duce direct în baie... Porneşte duşul şi încearcă apa cu mâna. „ E perfectă ”. Îşi lasă toate hainele deoparte şi se lasă sedusă de sunetul picăturilor, de aburii ce schimbau complet baia dându-i aura unui tărâm fermecat, învăluit în ceaţă. Intră sub duş şi picăturile încep să-i curgă pe piept, picătură cu picătură mângâindu-i trupul până la vârful picioarelor. Ajunge toată sub duş, cu mâinile pe sticla aburită din jur... cu ochii în jos... cu gândul la el... Termină repede duşul. Opreşte apa şi ia un prosop pe ea. Când să iasă din baie îşi zăreşte chipul în oglindă. Părul ud... picături de apă pe chipul el... ochii umflaţi de la aburi. „ Parcă aş fi plâns toată ziua ”. Zâmbeşte, se usucă şi intră în dormitor. „ Ce dezordine... De unde să încep? ”. Aranjează patul, pune hainele de pe scaun şi din pat la locul lor. „ Parcă e mai bine. Acum, cu ce mă îmbrac? ”. Se uită în dulap şi alege hainele ce o făceau sa se simtă bine. Se îmbracă şi se uită la ceas.” E 17.45. Hai că plec acum şi ajung mai repede. Poate ajunge şi el mai repede ”. Zâmbind la gândul că-l va revedea, pleacă spre Parc.

Afară era o zi frumoasă de august. Cerul era lipsit de nori însă căldura Soarelui mângâia, şi nu tăia ca în alte zile. Pe străzi vedeai familii întregi, tată, mamă, fii, ieşind pe stradă pentru a se plimba... bătrânii, îi vedeai în parcuri la o partidă de şah, amintindu-şi de trecutul lor, şi lăudându-se cu copiii şi nepoţii. Tânăra aproape ajunsese în Parc. Se uită la ceas. Era 18.30. „ Am ajuns cam devreme”. Se aşează pe o bancă şi caută în jurul ei ceva plăcut să privească. Printre crengile copacilor se aud păsări cântând. Pe jos câte o vrăbiuţă sau porumbel căuta o firimitură... puţin mai încolo sunt copii în balansoare şi părinţi ce râd cu ei. Tânăra se uita vrăjită în jur, zâmbind ca un copil ce aşteapta emoţionată să vadă ce i-a adus Moş Crăciun sub brad.

Deodată, lânga ea se aşează un tânăr. Un pic surprinsă, se uită la el. Obrajii i se roşesc un pic părând a fi acum muguri de trandafir, ochii parcă îi lucesc precum stelele in miez de noapte, zâmbetul e mai larg ca niciodată... Sare îl ia în braţe, şi-l strânge lângă trupul ei.

- Ai ajuns scumpule! Ce dor mi-a fost de tine...

- Ţi-am spus că avem ceva important de discutat, cum să lipsesc?

- Sunt aici, ce mai rămâne de vorbit...

Tânărul ia mâinile fetei din jurul lui şi le pune una lângă alta, şi le acoperă cu mâinile lui. Privind-o în ochi acesta îi răspunde.

- Da, aşa e... Am venit să-mi iau la revedere.

- Adică cum... la revedere? Pleci din nou? Abia ai venit ...

- Nu plec din nou. Plec... pentru totdeauna. Nu e un la revedere, ci e ACEL la revedere.

Ea nu ştia ce să zică. Încremenise. Zâmbetul i s-a şters. Obrajii i s-au învineţit. Strălucirea din ochii ei devenise întuneric, un întuneric din care doar lacrimi se puteau naşte.

- Am greşit eu cu ceva? Am spus ceva ce nu trebuia? ...

- Nu e vina ta. Tu eşti perfectă... Eu sunt problema. Nu pot să rămân. Îmi pare rău...

- De ce... Spune-mi cum pot face să nu pleci?

- Nu poţi. Te rog, acceptă situaţia aşa cum e. Te rog, uită-mă şi lasă-mă să plec...

- Nu vreau. Am nevoie de tine, te vreau lângă mine... Nu vreau...

Din ochii săi negri şi plini de durere, o lacrimă se naşte în cele din urmă... o lacrimă ce singură alunecă pe obrazul ei învineţit de-atâta suferinţă, învineţit de durerea ce o ucidea pe dinăuntru. E tristă pentru că nu întelege... plânge pentru că a pierdut tot ce iubea mai mult... suferă pentru că toate visele sale se legau de el... Şi totuşi iubeşte pentru că ăsta e ultimul lucru care i-a rămas de făcut... Realizând ce zice tânărul, fata răbufneşte, parcă încercând să scape de presiunea din inima ei, de golul imens ce se formase în stomacul ei.

- Pleacă de aici... Mi-ai luat inima ca să mi-o frângi acum? Eşti totul pentru mine, şi acum vrei să mă laşi fără nimic? Te urăsc... PLEACĂ!!!

Tânărul se apropie de ea, şi nu rosteşte niciun cuvânt, nu face nici un gest, nici pulsul nu-i mai bate, doar o lacrimă în colţul ochiului îi apare. Încet, lasă chipul în pământ şi dă să se ridice, când fata îl prinde de mână şi îl trase înapoi. Tânărul ridică privirea şi întâlni ochii, acum roşii, ai fetei. Ea îl sărută, parcă din dorinţa de a uita totul, şi de a o lua de la început... El, nu schiţă însă niciun gest, lasă privirea adânc în pământ şi cu tandreţea unui tată, o împinse pe tânără. Confuză şi uimită, aceasta nu vroia să înţeleagă ce se întâmplă... De fapt, era vorba de sărutul de adio. Privind-o pe fată acesta îi răspunde:

- Cândva, erai tot ce mi-am dorit. Acum eşti tot ce am vrut, însă nu mai eşti ce vreau. Iartă-mă... Adio.

Tânărul se întoarce, şi plângând se îndreptă spre ieşirea din parc. Tânăra rămase încremenită pe băncuţă, nemaiputând să se mişte. De plâns numai plângea, dar nici de simţit nu mai simţea nimic... Era ca şi piatra... Totul pentru ea se năruise, chiar şi ultima speranţă... Nu mai avea pentru ce trăi, nu mai avea la ce spera... nu mai avea nimic. Fata care cândva te vrăjea cu dulcele ei zâmbet, acum te ucidea cu îndurerata ei privire... Era, ca şi moartă ... Se uită la ceas. Era 19.00. Se uită în jur, şi el nu era. “ S-ar părea că nu a mai ajuns… ” îşi spune singură, parcă încercând să uite… Se ridică şi îşi lăsă trupul în bătaia vântului, vânt ce îi mangaie trupul conturându-l cu fiecare adiere. Se lasă dusă oriunde, numai departe de el să fie... În mintea ei încep să apară toate amintirile plăcute petrecute în doi, toate zâmbetele pe care şi le-au împărtăşit, toate nopţile pierdute ca nebunii doar ţinându-se de mână prin parcuri, fugind pe plajă sau pierduţi printre valurile mării, doar ei doi şi luna de pe cer... Însă totul a fost doar un castel de nisip, un castel ce se dărâma sub greutatea fiecărei lacrimi a tinerei...

Timpul trecea mai rapid acum pentru ea, însă ei nu-i mai păsa... vroia doar să uite, vroia doar să fugă, vroia să urle şi să se facă linişte în inima ei... Însă tot ce-şi dorea cu adevărat era un răspuns la întrebarea ce o frământa: „ De ce? ” ... Şi din misterul ce a născut această întrebare, alte mii se nasc în fiecare secundă. „Cu ce am greşit?... Ce s-a întâmplat?... De ce s-a ajuns aici?... Oare m-am înşelat eu?... Oare m-a minţit el mereu?”... Profitând de neatenţia fetei, vântul o poartă unde doreşte el cu gândul de a o răpi, însă, văzând lacrimile ei, până şi sufletul lui se frânge... aşa că o duce într-un loc în care speră ca lacrimile ei să se şteargă. Vântul suflă puternic atunci şi părul fetei îi veni în ochi, lucru ce rupe transa în care aceasta părea sa fie cufundată... Asemenea unui nou născut, tânara cade în genunchi, uitând parcă ce înseamnă mersul... viaţa... negându-şi parcă existenţa, şi cade cu chipul în palmele ei strânse... Nu se poate opri din plâns... Trec câteva momente şi deodată ceva se întâmplă. Tânăra e înconjurată de o lumină albă... Cu lacrimile încă brăzdând chipul ei, îndepărtează mâinile şi priveşte în sus... Era luna ce o privea zâmbind, cu toate stelele care se întreceau în jonglerii şi acrobaţii vrând să o înveselească pe fată... Ea, şterge ultima lacrimă cu mâna, însă zâmbetul nu îl arată... Coboară privirea din cer şi se uită în jurul ei. „ Unde sunt? Cum am ajuns aici? ”... Atunci vântul îi şopteşte la ureche: "Gata cu întrebările. E timpul să zâmbeşti". Speriată de locaţia necunoscută şi vocea auzită, fata se ridică în picioare... „Ce catifelat e nisipul noaptea. Aproape că uitasem sentimentul ăsta... Parcă ar fi acoperit cu petale”. Face un pas, doi, şi în acelaşi timp se uită în jurul ei. O lume nouă, un tărâm magic, un basm... „Unde sunt?” Copacii păreau să i se închine sub lumina blândă a lunii... Scoicile păreau să danseze pe o melodie ce doar marea o putea intona... Toată plaja era vie doar pentru ea... Dar nimic nu o putea atrage în acea horă a veseliei. Ea părea indiferentă la eforturile tuturora... Păşind agale, ca şi cum nimic n-ar mai exista pentru ea pe acest Pământ, se apropie de mare. Îşi dă jos încălţările şi le lasă undeva în urma ei. Se apropie de apă. „Ce rece e! ”. Deodată, zări un val ce tocmai se repezea să o atingă. Tânăra trage repede mâna, speriată de avântul acelui val, care atunci se sparge şi încet se scurge înapoi în ocean...

- Ce l-a apucat? , se întrebă cu voce tare fata.

- A vrut să atingă un înger şi a riscat totul pentru asta. Acum a disparut! , îi răspunse o voce dinspre ocean.

Tânăra se întristă pentru că acum înţelegea ce a vrut acel val.

- Dar nu te întrista copila mea, căci acel val te-a mai atins de multe ori când erai în apă sau fugeai pe plajă... A vrut doar să te mai atingă încă o dată, acel vis al lui!

- Eu, să fiu visul cuiva? Eu sunt doar un coşmar...

Fata se aşează jos şi strânge genunchii între mâinile ei. Îşi aşează chipul pe genunchi şi dă să plângă din nou. Atunci un val mai mare se sparge pe mal şi o udă pe faţă.

- Să nu indrăzneşti să plângi. E un val care visa să te atingă şi a reuşit plătind scump. Dar să ştii că sunt mii de valuri care ar da totul doar pentru a nu te mai vedea plângând.

- De ce? Cu ce sunt eu aşa de specială? De ce eu?

Atunci se făcu linişte. Hainele ei confortabile acum o strângeau. Fata se ridică în picioare şi îşi scoase bluza şi pantalonii pe care îi aruncă pe nisipul uscat din spatele ei... Încet, se lasă dusă de apă... mai întâi câte un picior, un pas mic, până când apa ajunse la mâinile ei. Ca şi cum ar fi fost într-un lan de flori, îşi trece mâna pe deasupra apei în care lumina lunii se reflecta... Cu un chip care arăta durere, cu un zâmbet spart, cu o inimă pierdută, ea părea un înger cu aripile de plumb... Înaintă în apă, până aceasta îi acoperi tot trupul, până la gât. Închise ochii şi îşi aminti de nopţile în care el era cu ea... erau ca şi ciocane acele amintiri, şi-i loveau chiar şi inima... Un ţipăt puternic se născu în pântecul ei, ţipăt ce înainta repede, până ce în cele din urmă a fost eliberat... ”DE CE!!!”... Lasă privirea în jos şi văzu luna... Ridică privirea şi văzu cum luna cu lumina ei parcă încerca să o ţină în braţe...”De ce eu”, şopti fata în liniştea nopţii.